[poeți români contemporani]
Acest timp al iubirii
Le lângă faptul că profesez actoria , specialitatea cu care mă mândresc, Dumnezeu mi-a mai dat darul de-a îndrăgi Poezia, fapt ce mă face să citesc multă poezie bună pentrtu a alege ceva ce îmi e mai aproape de suflet și cu care aș avea (obligatoriu) și eu ce spune în recitalurile mele la eventualele evoluări – întâlniri cu spectatorii, cu îndrăgostiții de poezie, cu prietenii chiar. Îmi place să găsesc adevărate mărgătitare în tot acest torent de cărți de versificări în care abea de mai poți dibui o carte de poezie veritabilă, și să alegi ceva pentru suflet.
Ei bine, Renata Verejanu, activitatea cărei o cunosc de câteva decenii: și ca lider al Societății Civile, și ca un bun poet, de unde și sustrag pentru «zicerile» mele acel suflu poetic ce o caracterizează în mod deosebit și ce o deosebește substanțial de alții, – recent m-a uimit. Poeta a lansat la Biblioteca municipală «Onisifor Ghibu» din Chișinău un vraf de cărți, o întreagă bibliotecă chiar, aș zice. Cărți editate pe cont propriu, poeta fiind și editorul propriilor cărți. Însă poetul Renata Verejanu nu se poate bucura de unul singur, și, din inerția de a munci zi și noapte, a mai editat pe gratis și câțiva autori tineri, căci nicicând nu uită că e președintele Organizației Mondiale a Copiilor Talentați. Deoarece nu aparține nici unei găști, deci, nici sponsorizările de pe undeva nu au năvălit-o, poetul a muncit cu fiul, ca doi salahori, susținând că doar munca înfrumusețează omul. Fiind mereu originală, Renata Verejanu a lansat niște colecții unice în toată această literatură contemporană: Colecția “Ofrandă omeniei”, după titlul antologiei sale din cinci cărți de poeme reținute decenii de cenzura politică, “În lumea Renatei Verejanu” (o lume aparte, vor spune toți care o cunosc) și Colecția “Poeme necenzurate”. În Colecția “Ofrandă omeniei” editează doar poemele care au trecut prin decenii, astfel, a editat nouă! cărți în trei volume în culorile tricolorului. Colecția “În lumea Renatei Verejanu” s-a îmbogățit cu mai multe cărți: Maxime și Cugetări, Interviuri și mai recent Societatea Civilă. În Colecția “Poeme necenzurate” a editat cărțile Virgula amendată, Stema destinului, Fără erou însemnat, Acest timp al iubirii… cărți care îți lasă impresia că Renata Verejanu nu scrie poezie, ci vorbește cu semenii săi prin spusele Dimiurgului. Atâta demnitate și lumină străbate în toată creația ei poetică, că fără să vrei te învăluie pe neobservate, înălțându-te și înaripându-te într-un zbor ancestral. E suficient doar să-i parcurgi cu ochii în fugă sumarul cărților sale, ca te convingi doar din titlurile de poeme înșirate, că ele în sine deja sunt poezie: Din pieptul meu zorii pornesc, Expertul zăpezii, Surâs cuminte, Evadare din pedepse, O cavalcadă de pocnete de bici, din care vom cita: O cavalcadă de pocnete de bici… S-au revărsat din sufletu-mi în clipa Când șoapta ta, rănită, s-a ridicat din brânci Și dorul meu i-a fost și zborul, și aripa… Citesc din alt poem :
Te-a părăsit livada de caiși,
Și-n suflet urlă golul ce-a rămas
Pe când tu mai încerci ca să reziști
Precum un rug pe jumătate ars.(Părăsire)
Sau din altul:
Hai, te joacă azi cu mine, iubite,
Precum un copil ațâță o rază de soare,
În toamna aceasta electorală, tristă, fierbinte –
Fii atent, crizantema -i în floare… (Surâs cuminte)
Modernismul poeziei Renatei Verejanu cu lux de amănunte ne mărturisește de prezența unor metafore noi, cu stofă filosofică de durată, bucurându-ne de a savura și a ne delecta prin lectura și recitarea acestei extraordinar de frumoase poezii prin care o cunoști îndeaproape pe autoare ca om, ca fire, ca cetățean, ca poet. Și văd acest imens tablou de crizanteme care au un «surâs cuminte», și regret că nu sunt pictor, să-l capturez, să-l imortalizez anume așa, cum l-a văzut poetul:
Ai mușcat din surâsul meu retras
Și iată-l, sângerând peste zare,
Până-n pagina cărții care a rămas
Fidelă și arzândă ca o lumânare. (Expertul zăpezii)
Și mă văd nevoit să cred că a avut dreptate Ahmatova:
Un soare necunten îmi curge în piept
Nemurirea vieții să susțină…
Ahmatova zice cum că aș fi un mare poet
Cu metafora-n flăcări și chipu-n lumină… (Continuitate)
Acesta pare a fi răspunsul poetului la tăcerea de mormânt a criticii autohtone, a colegilor de condei, a presei din Țara Moldovei, o presă abundentă de bârfe, de fel de fel de nume trecătoare prin politica amorțită… Sau poate că ne este frică să ne bucurăm că suntem contemporanii unui bun poet, doar din simplul motiv că poetul nu s-a cocoțat în careva post de care noi am depinde.
E nemaipomenită această firavă, orfeică poetă prin dezvăluirea filosofică a esenței sufletului omenesc. Cutremuratoare-i sunt destăinuirile sale față de fiu, de bărbat, de Dumnezeu. El, Marele Făuritor al Lumii a înzestrat-o cu har divin, întru a ne aduce în sufletele noastre noțiunea de compătimire, de bunătate, de compasiune, de binefacere , de demnitate. Nu doar prin poezie e mare la suflet, ci și în activitatea sa de tutore, de inițiere, de educare și de reclădire a sufletelor celor mici, tineri, și de ce nu, și al celor maturi.
E de neânchipuit cum, fiind împovărată de atâtea griji părintești, de mamă, și de diriguitoare a unei importante rețele de organizații non-guvernamentale, de lansare a nenumăratelor proiecte întru educarea tinerei generații, mai și găsește forță să se așeze într-un târziu nocturn la masa de scris și în plus, să mai și convingă inspirația s-o viziteze. Întradevăr, e un haz toată creația RV dovadă fiindu-i succesul cu care e întâmpinată fiecare nouă ediție, atât de cei maturi cât și de tânăra generație în devenire. Eu sunt martorul ocular al acestul «triumf» al ei la diverse prezentări, întâlniri cu cititorii, ba și la recitalurile mele, unde vociferez ca interpret din opera ei, punând-o cap de afiș al programului meu concertistic.
Nu mai stărui asupra unei analize mai detailiate a creației poetice, a fiecărei poezii aparte, căci aș dori să nu frâng câte o strofă, aș vrea să citez poezia în întregime, și Toți bărbații, și Logodna, și Acuarelă… iară de o analiză amplă. profundă se vor ocupa cândva persoane versate în domeniul criticii, pe când eu vreau să spun doar că în poezie esențialul e să persiste metafora și să se reliefeze substanțial mesajul, ce și este o dovadă că autorul are ce spune și atunci te convingi de longivitatea de care se va hărăzi opera propriu-zisă.
Cântec
Femeia care plânge de parcă ar cânta,
Femeia care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia care râde cu inima ei sfântă, -
N-a săpat cu șoapta, nici lumii n-a strigat,
Dorul circular în taină a purtat,
L-a ținut ascuns ca pe un bun furat, –
Iubea nespus bărbatul din alt vis adunat.
Femeia care plânge de parcă ar cânta,
Femeia care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia care râde cu inima ei sfântă…
1970
Logodnă
Atunci, când august încă nu se termină,
Iar trecătorii presimt că reținerea lui îmi place,
Și zarea îmi ascunde umerii rugumați de lumină,
Și în stea, și pe pământ – e numai pace.
Atunci, când ceea ce gândesc
e un strop de ploaie
Oprit pe orbită pentru un alt anotimp,
Livada în adânc rădăcinile își dezdoaie
Și rodul să se coacă e grăbit.
Atunci, când cineva crede că-s acea femeie
Care stelele a răspândit pe cer –
Noi, împerechem degetele-idee
Și le îmbrăcăm într-un singur inel…
Acuarelă
Trag plapuma rușinii pe corpul meu bronzat:
O, cum mai latră gerul, trezind întregul sat.
Strâng pumnii disperării sub capul meu,
fierbinte –
Nu cred să te iubească de astăzi înainte
Așa altcineva.
Ci visele ca mrejele, ca un desiș ghimpos…
Trag plapuma, trag pielea
dezvelindu-mă până la os,
De parcă-ar stărui ceru-n carnea-mi să se împlânte,
Ca-n mine tinerețea o viață să tot cânte.
Ci alt vis mă trezește, mă lasă pălmuită,
Și ca nicicând bogată, și ca nicicând iubită…
Eu dintr-un vis în altul aș trece nopți întregi
Când ochii tăi senini – ascultătorii regi,
Mi-s pază lângă buze, și-mi însoțesc silaba…
Ca fiarele nicicând să-și vâre-n cântec laba.
Oftat închis în auz
Mi-am turnat vorbele în palme, poftiți:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviți.
Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.
Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,
Nu-l gonește nici o rugăciune, nici o sudalmă –
Preludiu confuz.
M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –
M-am înălțat În numele de Mamă.
O lacrimă
O lacrimă…
Ce fel de bogăție?…
Îmi aruncați reproșul, indignați.
O lacrimă rămasă-ntre bărbați
Ca un simbol de mare omenie.
O lacrimă ce și-s pierdut stăpânul
Și cum de moarte oare s-o salvez?
Când ea încă nerotungită-n văz
O zbughi din ochi cu plinul.
O lacrimă din an în an purtată
A bucurie și a mari dureri…
(C-o lacrimă acuma-s mai bogată),
În ea se vede ziua cea de ieri…
O lacrimă – e cheie ori lăcată?…
1981
Coroana mamei
Femeia ce nu-ncape în propriul său trup
Și nici o toamnă rostul nu-i va țese,
Din soarta mea, ce viscole mi-o rup? –
Vioaie, către lume, zilnic, iese.
Dezbracă de pe umeri nopțile uitate,
Un vechi ecou – din ochii plini, cobor,
O, ziua ei, închisă în cetate –
Nesfărșită aripă-i, lăsată de cocor.
Aromele pe gura-i aprinse zări adună
Și zdruncină din neguri întinsuri sufletești –
Încâlcit în vise, timpul mă sugrumă
Lăsându-mă cărare dorinței omenești.
Femeia ce nu-ncape în propriul său trup
Și vorba-i strâmtorată între rude,
Zadarnic anii din viața mea o rup –
Voinața ei mă află orișiunde.
6.06.1981
Toți bărbații
Toți bărbații
Care au trecut prin inima mea –
Unii în fugă,
Alții reținându-se îndelung –
Ar putea și azi să mai revină
Cel puțin Pe frunte să lase un sărut.
Toți bărbații
Din vina cărora
Inima mi-e palidă deseori
Ar putea să intre În una din pagini
Cu ocazia acestei sărbători.
Ar putea să recunoască măcar unul
Că în umbra mea i-a fost comod
(Și un sfat a reținut precis)
Și apoi să-și ia în mâini destinul
Prins la pieptul meu
Precum un bold.
Toți bărbații…
Aș dori, chiar toți –
Unii tineri, veseli,
Alții deja morți…
Să mă ierte, când nebună cer –
Stropul meu de aer, palma mea de cer.
2008
Cuvintele mele
Cuvintele mele, pedepsele mele-ndelungi…
Vedeți, prinde puteri mucegaiul în grabă,
Citind secretul intim al ochilor mei zăpăciți…
Mai stărui să nu dau de o societate oarbă.
Nimic mai înțelept decât să te înapoiezi în sicriu
Și singur să tragi capacul ermetic.
Pe oasele proprii – poeme amare-am să scriu,
Evidențiindu-mi gîndul profetic.
Marilor mari, metafora nu-mi străjuiți.
Cine ar vrea să-și preschimbe creierii săi
În cununi de lauri, blânzi și arcuiți –
Cu ai mei.
Mi-admir dușmanii când mă omoară fin…
Și liniștit dezghioacă alune între dinți.
Pe rugul nemuririi am să ard deplin,
Cum carnea lor n-a ars în suferinți.
1981
După lectura operei sale devii mai bun, mai curat spiritual, mai înălțător și cu speranța întru refacere spre bine a lumii noastre, atât de rătăcite și îndepartate de credință în Divinitatea ce ne-a creat.El, Marele Inițiator, știe să ne aducă în momentele critice personalități divine, spre a ne arăta calea cea dreaptă întru mântuire, ca pe un Eminescu, Vieru, cuplu Aldea- Teodorovici, și de ce nu, o Renată Verejanu. Să-i mulțumim Lui pentru asta și în special poetei pentru munca ei și să-i dorim noi opere, noi ediții, și multă sănătate.
Din cele spuse, nu doar acasă numai, despre Renata Verejanu ca poet, ca mamă, ca îndrumătoare a tinerelor talente și ca lider al Societății Civile – un ambasador polular al neamului nostru în lume, precum a susținut Lionel Vinour, președintele Federației Europene a Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor UNESCO, venit special de la Paris la Palatul Național de la Chișinău, înclin să cred că e pedeplin organică și motivată însăși preznța șefului statului și a președintelui Parlamentului la evenimentele cultural-educaționale pe care Renata Verejanu le desfășoară deja de două decenii. Și distincția de stat «Om Emerit al Republicii Moldova», ofertă poetei, e una dintre puținile distincții oferite pe merit.
